Dumnezeu Tatăl
Datorită interdicţiei reprezentării antropomorfe moştenite din iudaism, cât şi a imposibilităţii filozofice şi teologice de a delimita Absolutul într-o formă fizică concretă, arta creștină a ezitat, pentru o lungă perioadă de timp, să îl reprezenta pe Dumnezeu Tatăl.
Odată cu apariția primelor basilici creștine în secolele III-V, se naște o iconografie creștină ce trece cu repeziciune de la preluări și prelucrări de motive iconografice din surse greco-romane și orientale la cristalizarea unui program propriu. Reprezentarea Divinității a fost soluționată pe două căi: fie prin chipul lui Iisus, ca parte a Treimii, (prezente fiind în majoritatea cazurilor literele omega, omicron, niu – ”o on” - ”Cel ce este”, unul din numele lui Dumnezeu), fie prin înfățișarea mâinii Domnului (vezi canonul Mâna Domnului), care iese din cerurile deschise și cel mai adesea binecuvântează, dar poate și răsplăti (cu coroană de martir, de exemplu), amenința sau chiar alunga de la sine.
Dacă arta bizantină nu a făcut decât să elaboreze pe aceste coordonate noi formule de a îl reprezenta pe Dumnezeu Tatăl prin alegorie, ca în cazul temei ”Cel vechi de zile”, arta occidentală a început, încă din secolul al XIII-lea să îl ilustreze în mod direct, antropomorf, ca un bărbat în vârstă, dar cu chipul neted, cu barba și părul lung, alb, având, în secolele târzii, un nimb complex, compus din discul clasic, de aur, surmontat fie de o stea cu mai multe colturi, de obicei 8, fie de un triunghi; pentru a sublinia, uneori, unicitatea ființei divine, El poate purta nimbul cruciger al lui Iisus (în cazul temei „Cel vechi de zile”). În majoritatea reprezentărilor este înfățișat binecuvântând doar cu dreapta sau cu ambele mâini. Uneori El ține un globus cruciger (în arta post-bizantină lipsit de crucea ce-l surmontează) sau, mai rar, un codex închis (Evanghelia).
Sub influența artei occidentale, arta post-bizantină a utilizat această formulă iconografică de a îl reprezenta pe Dumnezeu Tatăl cu predilecție începând din secolul al XIX-lea, deși au existat și cazuri mai timpurii. Temele favorite în care este reprezentat Dumnezeu Tatăl sunt: Dumnezeu Savaot (vezi canon Dumnezeu Savaot) și Sfânta Treime (vezi canon Sfânta Treime).
Datorită interdicţiei reprezentării antropomorfe moştenite din iudaism, cât şi a imposibilităţii filozofice şi teologice de a delimita Absolutul într-o formă fizică concretă, arta creștină a ezitat, pentru o lungă perioadă de timp, să îl reprezenta pe Dumnezeu Tatăl.
Odată cu apariția primelor basilici creștine în secolele III-V, se naște o iconografie creștină ce trece cu repeziciune de la preluări și prelucrări de motive iconografice din surse greco-romane și orientale la cristalizarea unui program propriu. Reprezentarea Divinității a fost soluționată pe două căi: fie prin chipul lui Iisus, ca parte a Treimii, (prezente fiind în majoritatea cazurilor literele omega, omicron, niu – ”o on” - ”Cel ce este”, unul din numele lui Dumnezeu), fie prin înfățișarea mâinii Domnului (vezi canonul Mâna Domnului), care iese din cerurile deschise și cel mai adesea binecuvântează, dar poate și răsplăti (cu coroană de martir, de exemplu), amenința sau chiar alunga de la sine.
Dacă arta bizantină nu a făcut decât să elaboreze pe aceste coordonate noi formule de a îl reprezenta pe Dumnezeu Tatăl prin alegorie, ca în cazul temei ”Cel vechi de zile”, arta occidentală a început, încă din secolul al XIII-lea să îl ilustreze în mod direct, antropomorf, ca un bărbat în vârstă, dar cu chipul neted, cu barba și părul lung, alb, având, în secolele târzii, un nimb complex, compus din discul clasic, de aur, surmontat fie de o stea cu mai multe colturi, de obicei 8, fie de un triunghi; pentru a sublinia, uneori, unicitatea ființei divine, El poate purta nimbul cruciger al lui Iisus (în cazul temei „Cel vechi de zile”). În majoritatea reprezentărilor este înfățișat binecuvântând doar cu dreapta sau cu ambele mâini. Uneori El ține un globus cruciger (în arta post-bizantină lipsit de crucea ce-l surmontează) sau, mai rar, un codex închis (Evanghelia).
Sub influența artei occidentale, arta post-bizantină a utilizat această formulă iconografică de a îl reprezenta pe Dumnezeu Tatăl cu predilecție începând din secolul al XIX-lea, deși au existat și cazuri mai timpurii. Temele favorite în care este reprezentat Dumnezeu Tatăl sunt: Dumnezeu Savaot (vezi canon Dumnezeu Savaot) și Sfânta Treime (vezi canon Sfânta Treime).
