Iosif şi nevasta lui Potifar
Povestea tinereţii patriarhului Iosif a fost adeseori utilizată de literatura creştină ca prefigurare alegorică a vieţii lui Iisus. Teme precum „Vânzarea lui Iosif”, „Iosif şi nevasta lui Potifar”, „Nevasta lui Potifar acuzându-l pe Iosif” făceau pandant direct la „Trădarea lui Iuda Iscariotul”, „Ispitirea lui Iisus” şi procesul acestuia. Totuşi, deşi constituie referiri vetero-testamentare frecvent invocate, scenele din viaţa lui Iosif nu au fost la fel de frecvent utilizate în arta plastică bizantină şi post-bizantină, ele căpătând amploare mai mult în arta occidentală încă din primele secole ale creștinismului. De aceea nu există un canon strict al acestui tip de reprezentări iconografice.
Scena „Iosif şi nevasta lui Potifar” este, în general, foarte cinetică. Se pune astfel accent pe figura lui Iosif, surprins în fugă, şi pe haina care îi alunecă de pe umeri, trasă fiind de nevasta lui Potifar. Cadrul, vag schițat arhitectonic, este irelevant şi lasat la libera alegere a ilustratorului. Există însă elemente care sugerează spațiul tipic scenei: în arta occidentală a fost preferată unui unui pat, în timp ce în arta timpurie creștină şi dezvoltările ulterioare din din arealul bizantin au preferat cadrul unei uşi, intrarea în odaia femeii, sau un jilţ de pe care aceasta se ridică. Nu există indicații precise pentru înfățișarea nevestei lui Potifar, dar îmbrăcămintea sa este un indiciu pentru statutul social al sotului. Cu adevărat importantă în economia iconografică este gestul de acaparare a tânărului, care indică evident atât agresorul cât și victima. Iosif este prezentat privitorului din semiprofil, într-un plan mai apropiat acestuia decât silueta feminină, pentru a sugera intenția de a se îndepărta de aceasta. Îmbracat cel mai adesea într-o tunică, el lasă să-i alunece de pe umeri mantia, mai rar o haină cu mâneci, apucată de femeie. Gestica lui Iosif este la fel de amplă ca şi cea a personajul feminin, Semnificaţia mişcării poate diferi de la respingere la uimire sau spaimă.
Povestea tinereţii patriarhului Iosif a fost adeseori utilizată de literatura creştină ca prefigurare alegorică a vieţii lui Iisus. Teme precum „Vânzarea lui Iosif”, „Iosif şi nevasta lui Potifar”, „Nevasta lui Potifar acuzându-l pe Iosif” făceau pandant direct la „Trădarea lui Iuda Iscariotul”, „Ispitirea lui Iisus” şi procesul acestuia. Totuşi, deşi constituie referiri vetero-testamentare frecvent invocate, scenele din viaţa lui Iosif nu au fost la fel de frecvent utilizate în arta plastică bizantină şi post-bizantină, ele căpătând amploare mai mult în arta occidentală încă din primele secole ale creștinismului. De aceea nu există un canon strict al acestui tip de reprezentări iconografice.
Scena „Iosif şi nevasta lui Potifar” este, în general, foarte cinetică. Se pune astfel accent pe figura lui Iosif, surprins în fugă, şi pe haina care îi alunecă de pe umeri, trasă fiind de nevasta lui Potifar. Cadrul, vag schițat arhitectonic, este irelevant şi lasat la libera alegere a ilustratorului. Există însă elemente care sugerează spațiul tipic scenei: în arta occidentală a fost preferată unui unui pat, în timp ce în arta timpurie creștină şi dezvoltările ulterioare din din arealul bizantin au preferat cadrul unei uşi, intrarea în odaia femeii, sau un jilţ de pe care aceasta se ridică. Nu există indicații precise pentru înfățișarea nevestei lui Potifar, dar îmbrăcămintea sa este un indiciu pentru statutul social al sotului. Cu adevărat importantă în economia iconografică este gestul de acaparare a tânărului, care indică evident atât agresorul cât și victima. Iosif este prezentat privitorului din semiprofil, într-un plan mai apropiat acestuia decât silueta feminină, pentru a sugera intenția de a se îndepărta de aceasta. Îmbracat cel mai adesea într-o tunică, el lasă să-i alunece de pe umeri mantia, mai rar o haină cu mâneci, apucată de femeie. Gestica lui Iosif este la fel de amplă ca şi cea a personajul feminin, Semnificaţia mişcării poate diferi de la respingere la uimire sau spaimă.
