Nevasta lui Potifar acuzându-l pe Iosif
Povestea tinereţii patriarhului Iosif a fost adeseori utilizată de literatura creştină ca prefigurare alegorică a vieţii lui Iisus. Teme precum „Vânzarea lui Iosif”, „Iosif şi nevasta lui Potifar”, „Nevasta lui Potifar acuzându-l pe Iosif” făceau pandant direct la „Trădarea lui Iuda Iscariotul”, „Ispitirea lui Iisus” şi procesul acestuia. Totuşi, deşi constituie referiri vetero-testamentare frecvent invocate, scenele din viaţa lui Iosif nu au fost la fel de frecvent utilizate în arta plastică bizantină şi post-bizantină, ele căpătând amploare mai mult în arta occidentală încă din primele secole ale creștinismului. De aceea nu există un canon strict al acestui tip de reprezentări iconografice.
Scena „Nevasta lui Potifar acuzându-l pe Iosif” este puțin reprezentată în arta bizantină şi post-bizantină, fiind preferată, deși prezentă foarte rar, ilustrarea versetului următor în care Iosif este întemnițat. Atunci când episodul este totuși ilustrat, cea mai simplă schemă compoziţională cuprinde doar două personaje, Potifar şi soţia lui. Scene mai complexe pot include personaje secundare precum slujitori sau chiar pe Iosif prizonier. Personajele sunt prezentate din profil sau semiprofil. Potifar, în picioare sau aşezat, soţia se află în faţa sa prezentîndu-i, cu braţele întinse, veşmântul abandonat de Iosif. Cel mai adesea soția se înclină sau chiar îngenunchiază în faţa lui Potifar. Ambii sunt înveşmântaţi bogat. În compoziţiile cele mai elaborate, scena acuzării se continua cu drumul lui Iosif, legat, spre temniţă, legătura dintre scene făcându-se prin personaje auxiliare.
Povestea tinereţii patriarhului Iosif a fost adeseori utilizată de literatura creştină ca prefigurare alegorică a vieţii lui Iisus. Teme precum „Vânzarea lui Iosif”, „Iosif şi nevasta lui Potifar”, „Nevasta lui Potifar acuzându-l pe Iosif” făceau pandant direct la „Trădarea lui Iuda Iscariotul”, „Ispitirea lui Iisus” şi procesul acestuia. Totuşi, deşi constituie referiri vetero-testamentare frecvent invocate, scenele din viaţa lui Iosif nu au fost la fel de frecvent utilizate în arta plastică bizantină şi post-bizantină, ele căpătând amploare mai mult în arta occidentală încă din primele secole ale creștinismului. De aceea nu există un canon strict al acestui tip de reprezentări iconografice.
Scena „Nevasta lui Potifar acuzându-l pe Iosif” este puțin reprezentată în arta bizantină şi post-bizantină, fiind preferată, deși prezentă foarte rar, ilustrarea versetului următor în care Iosif este întemnițat. Atunci când episodul este totuși ilustrat, cea mai simplă schemă compoziţională cuprinde doar două personaje, Potifar şi soţia lui. Scene mai complexe pot include personaje secundare precum slujitori sau chiar pe Iosif prizonier. Personajele sunt prezentate din profil sau semiprofil. Potifar, în picioare sau aşezat, soţia se află în faţa sa prezentîndu-i, cu braţele întinse, veşmântul abandonat de Iosif. Cel mai adesea soția se înclină sau chiar îngenunchiază în faţa lui Potifar. Ambii sunt înveşmântaţi bogat. În compoziţiile cele mai elaborate, scena acuzării se continua cu drumul lui Iosif, legat, spre temniţă, legătura dintre scene făcându-se prin personaje auxiliare.
