Povestea tinereţii patriarhului Iosif a fost adeseori utilizată de literatura creştină ca prefigurare alegorică a vieţii lui Iisus. Teme precum „Vânzarea lui Iosif”, „Iosif şi nevasta lui Potifar”, „Nevasta lui Potifar acuzându-l pe Iosif” făceau pandant direct la „Trădarea lui Iuda Iscariotul”, „Ispitirea lui Iisus” şi procesul acestuia. Totuşi, deşi constituie referiri vetero-testamentare frecvent invocate, scenele din viaţa lui Iosif nu au fost la fel de frecvent utilizate în arta plastică bizantină şi post-bizantină, ele căpătând amploare mai mult în arta occidentală încă din primele secole ale creștinismului. De aceea nu există un canon strict al acestui tip de reprezentări iconografice.

Scena „Iosif interpretând visele paharnicului şi ale brutarului”nu apare prea frecvent în arta plastică bizantină şi post-bizantină, neavand astfel un canon bine determinat.

În general scena apare într-un cadru sumar arhitectural, cât să sugereze temniţa, şi grupează în centrul imaginii cele trei personaje: brutarul, paharnicul şi Iosif. Pentru a sublinia caracterul de personaj principal al reprezentării, Iosif este înfăţişat în picioare, în faţa celor doi companioni aşezaţi, sau aşezat între cei doi. Gestica şi mimica au rolul de a sugera o conversaţie activă între personaje. Detalile de costum, şi sugestii la conţinutul viselor celor doi, sau la soarta care îi asteaptă sunt dezvoltări fie târzii, fie occidentale ale temei.